Acum sunt sigura. Nu pretuim lucrurile decat dupa ce le pierdem.
Nu-i voi mai simti niciodata atingerea fina ce raspundea la mangaierile mele. Nu va mai vibra niciodata la unison cu mine. Cantecul lui atat de inconfundabil nu-mi va mai rasuna niciodata in urechi.
Au fost 8 luni minunate in care mi-am dat seama pe zi ce trecea ca era cel mai bun pe care il avusesem vreodata.
Ma trezea in fiecare dimineata cu aceeasi precizie si cu aceeasi perseverenta, iar eu intindeam mana pe perna de alaturi ca sa imi amintesc ca e acolo si ca sa-i multumesc.
Eram nedaspartiti. Si era pentru prima data cand nu ma deranja asta, ba dimportiva. Aveam nevoie de el ca de aer si cand obosea si se inchidea in el, simteam ca e ceva ce imi lipseste. Poate era doar obisnuinta. Poate...
A fost cu mine in fiecare moment, negresit. Pana acum 2 zile, cand mi-a fost luat si sunt suficient de realista incat sa imi dau seama ca nu voi mai fi niciodata cu el. Si de 2 zile ma simt goala, ca si cum ar fi plecat o parte din mine.
Da, frate, mi-au furat telefonul, nenorocitii!