vineri, 26 februarie 2010

Primavara ajunge cu o intarziere de 2500 de kilometri

N-am inţeles, pâna în ziua de azi, ce-i drept, care e treaba cu marţişoarele. Mărturisesc că m-a mutilat perioada aia în care erau ,,pă trend” marţişoarele alea tubuloase, care erau bune dacă ţi se spărgea ţeava de la chiuvetă. De atunci, mi-a fost imposibil să mă reîndrăgostesc de conceptul de ,,mărţişor”. Fusese bine câţiva ani, când eram prin clasa întâi sau a doua şi 1 Martie era prilej de îmbujorare a obrajilor fetiţelor şi de stânjenire a băieţeilor când trebuiau să facă darurile astea, aparent de neînţeles, pe care mamele lor le cumpăraseră vrac. Şi bine am zis “aparent de neînţeles” , pentru că aveau şi ele utilitatea lor, căci era prima formă de marcare a teritoriului: norocoasa care primea prima marţişorul era Aleasa… sau cea care îl primea pe cel mai frumos. Sau amândouă (?!). Dar în vremurile acelea era comod pentru băieţei, nu ştiau ei că marţişoarele nu se dădeau de-a moaca şi că, în timp, ei vor fi ajuns să-şi bată ţeasta alegând singuri, constrânşi de funia roş-albă pecuniară a evenimentului. Dar să nu intru în detalii triviale, deşi în realitate aşa se intâmplă, lumea se punguieşte cu sila datoriei nedorite când vine vorba de cumpărat lucruri pe care le oferi de complezenţă, ca să nu te faci de cacao în faţa şefei sau a profei.

În liceu mi s-a mai intâmplat ceva ce a pecetluit fobia mea pentru mărţişoare. Băieţii, fiind numeric (şi evolutiv) inferiori în clasa noastră, au facut chetă să ia câte o “atenţie” pentru fiecare fată. Evident că Miss Congeniality a primit cea mai pompoasă chestie, laolaltă cu celelalte colege caline şi veşnic surâzătoare. Fetele a căror existenţă trecea neobservată în viaţa de zi cu zi a colectivului clasei X D au fost, şi ele, blagoslovite cu o ,,atenţie” , dar mai mică, pentru stabilirea inechivocă a ierarhiei feminine. Apoi, a venit vremea să se dea cu banul, cine se încumetă să pună piciorul în bârlogul hidrei. Spre norocul meu, nu a fost colegul de care eram îndragostită, altfel, imaginea de acum despre el ar fi ramas şi mai degradată decât e deja. Şi ghinionistul s-a văzut nevoit să se îndrepte cu paşi mărunţi, cu un amestec de stinghereală şi temoare în privire, spre a îndeplini greaua misiune cu care fusese însărcinat. Mi-am ridicat ochii din caiet şi i-am sfredelit pe ai lui. Mi-a bâlbâit numele de câteva ori, până a văzut că sesizasem intenţia cu care mă abordase, aşa că a renunţat să mai îngâne ceva. Doar a întins mâna şi mi l-a dat. Era o pietrcică, semăna cu un calcul renal, legată la iuţeală cu o aţă firavă (,,greşiseră” numărul fetelor, evident, aşa că au improvizat). I-am mulţumit politicos, arborând un rictus ce l-a facut să pivoteze, nerabdător să scape odata din penibila situaţie. Rictusul mustind de ironie le-a fost adresat deopotrivă celorlalţi colegi, care aşteptau deznodământul cu mâinile încrucişate, cu un aer ,, iacta alea est”. Colegul mesager a traversat înapoi Rubiconul (mai degrabă Styxul…) şi li s-a alăturat cu capul plecat. Am rămas şi restul zilei cu o fărâmă din rictusul ăla pe faţă, de parcă abia imi luasem injecţia cu toxină botulinică şi gândind că aşa păţeşti când ai limba tăioasă şi eşti a dracului. Calculul, în schimb, a rămas la păstrare şi mi-am promis că-l voi purta la întâlnirea de zece ani.

Da, cum ziceam, detestam, până mai deunăzi, mărţişoarele şi mă amuza cum se înghesuia lumea la tarabe pentru a săvârşi nişte simulacre. Doar până mai deunăzi.

La Paris găseşti ce vrei. Mărţişoare n-am găsit nicăieri. Mi-e dor de o primăvară de acasă.